In sfarsit ma apuc un pic cate un pic si de review-ul despre Portugalia. Mai un rand azi, mai un later edit maine, usor usor o sa izbutesc! E mult de povestit si aratat, o sa vedeti si o sa intelegeti atunci de ce mi-a luat atat de mult sa imi fac curaj.
Indulge yourself with some pics for now!
LA CEREREA DELIEI – mi-am facut cont si pe FLICKR unde am pus muuulte poze si mai am de pus. Poze din Portugalia pe Flickr AICI. Deocamdata sunt cam 100 de poze
M-am gandit: dupa ce o sa pun toate pozele, atunci scriu si review-ul, ca sa imi aduc aminte de tot pe parcurs. Am vazut atat de multeee si am facut tot atatea incat am si pierdut sirul…
Au inceput sa-mi beculeasca neuronii la un proiect de fotografie…visez sa pun asa ceva in practica demult, doar ca nu am avut inca o idee clara asupra a ce vreau sa imi iasa, asupra rezultatelor sau impactului avut. As vrea ceva …de suflet, de stare … care sa ajute si sa evidentieze transmiterea unor emotii/sentimente/stari sufletesti prin care trece o persoana sau mai multe persoane.
As vrea sa fotografiez ceea ce e relevant pentru mine, ce e frumos (a se citi care exprima ceva), interesant si important. Daca este important pentru altii, atunci este si pentru mine si as vrea sa redau si sa exprim tocmai aceste “calitati” subiective pe care doar fotografia respectiva le poate traduce. Un proiect personal care sa fie intre fotoreportaj si arta/artistic…sa aiba un pattern, dar fiecare fotografie sa fie diferita, sa fie gandita si apreciata diferit.
Ca la oricare alta nascocire de-a mea, voi apela la prieteni in prima instanta si la cine se mai ofera sa fie cobai Revin cu tema proiectulului dupa concediul in “Portocalia”, cand voi face un mic reserch si un test sa vad ce-mi iese. Fotografiile pot fi date in folosinta numai participantilor la proiect, vor fi publicate pe blog/galerie foto in prima etapa, iar copyrightul asupra lor imi apartine. hmm..ce ziceti? de fapt presupun ca n-o sa ziceti nimic pana nu aflati tema
Stiu si altii cum sunt si ma stiu si pe mine cum sunt. Ca oricare fata, ador surprizele. Needless to say, ca alea placute. De multe ori m-am surprins pe mine cum am reactionat la surpriza propriu-zisa. Nu de putine ori am fost surprinsa si mai putin placut, dar nu pot sa zic ca nu am gasit ceva bolnav (cam fortat, dar sa zicem) in setea aia de neasteptat si necunoscut data de bum-ul refulat. deci o pot interpreta ca fiind un succes in final daca tot a iesit ceva bine deh..optimista din mine.
A surprinde pe cineva este tare greu, dar atunci cand reusesti parca iti da aripi. Mai ales acum cand totul e asa linear, monoton intre job-casa-friends, simti nevoia de picanterie, de ceva care sa iti dea ritm si puls. Cei carora le plac surprizele, stiu ce vorbesc. Daca mai sunt si curiosi (ca mine) stiu si mai bine despre ce vorbesc
Nu ma consider control freak decat in cazuri job-related. In rest, cu cat mai multe rupturi de ritm cauzate de chestiuni neasteptate si MUSAI placute, cu atat mai bine. este ceva viu, ceva care aduce un plus de originalitate.
Surpriza e un fenomen inexplicabil in multe situatii. desi vrei sa stii dinainte, te agiti, parca tot vrei sa lasi si sa nu strici surpriza. Traim in era cadourilor stas, luate pe fuga si fara sa cunosti prea bine “personajul in cauza”. Nu avem timp sa surprindem, suntem comozi si preferam chestii “la indemana”.
De multe ori orice chichita, orice gest…fie el cat de mic si nesemnificativ dpdv material, dar care demonstreaza ca te-ai preocupat si ai pus suflet sunt mult mai importante si conteaza mult mai mult. Orice vizita neasteptata, orice obiect semnificativ dvpd personal fac mai mult decat o sofisticata rochie de marca, etc…Acum avem solutii la cadouri de genul intrebat, pus banii in plic/card sau mers “direct cu banca” la cumparaturi. Nu mai suntem atenti la cum suntem ca persoane, ca individualitati si ce ne diferentiaza.
Asa cum si in lupte elementul surpriza era si inca este un atuu important, asa e si in relatii. Surpriza inseamna creativitate, clipa, cunoastere si spontaneitate, dar mai ales dorinta de a face pe cineva fericit si de a-l face se simta important. ceea ce este cel mai frumos cadou din lume
De multe ori m-am intrebat cum as fi fost acum daca as fi facut (la un moment dat) alte alegeri. Nu regret nimic din cum si din ce s-a intamplat, dar de multe ori mi-a trecut asa un posibil fir epic prin minte, un scenariu din miile posibile oricum.
Daca il vedeam mai roz, ma gandeam ca nu, oricum nu se intampla asa. Daca il vedeam prea negru, las’ ca-s bine acum. Daca il vedeam gri, tot las’ ca-s bine acum. Ciudat cum incercam sa ne dovedim noua ca am facut cele mai bune alegeri. Nu ne mintim, ci pur si simplu nu luam in calcul ca alte variante ar fi fost mai bune si ca am gresit si izgonim imediat acele ganduri. Nu e vorba de regret, e vorba de asumare constienta sau inconstienta a unor decizii.
Consider ca am facut alegerile care, la momentele t0,t1, tn…mi-au adus cele mai multe beneficii (mai bine satisfactii, ca parca beneficii suna prea concret) si pentru care eram pregatita.
In general, alegerile pe care le facem in viata depind de noi, altele le fac altii pentru noi, devenind alegerile lor, apoi noi alegem si tot asa. Un lung sir de alegeri: bune, proaste, roz/gri/negre sunt alegeri. Cred ca nicio alegere nu poate fi buna sau proasta ATUNCI, ci doar evaluata ULTERIOR, cand putem invata ceva. Nu inseamna regret, inseamna concluzionare.
Cele mai multe alegeri depind de noi, de ce ne dorim atunci pe moment, ce ne dorim pe viitor, de dorintele pe care ni le punem la ziua noastra cand suflam in lumanari sau de rezolutiile stabilite in seara de Revelion, sau pur si simplu: de conjunctura in care ne aflam. Nu tine de aliniamentul stelelor, nici de horoscopul zodiei pe anul ala, nici de caluti rosii feng shui. Nu de elemente externe noua la care incercam sa ne adaptam si de la care incercam sa gasim un raspuns sau o solutie pentru alegerile unora sau ale noastre.
In cazul unor alegeri mai putin fericite, ca sa nu zic proaste (sunt o optimista convinsa, nicio alegere nu e neaparat proasta sau rea, ci perfectibila ) si daca rezultatele nu sunt cele asteptate de noi atunci cand am luat o alegere, inseamna ca nu am gandit-o pana la capat, ca am gresit si trebuie sa facem o alegere noua (cand ne-am dat seama de consecintele altei alegeri).
Nu exista scenarii prestabilite care sa ne consoleze. Eu chiar sunt de parere ca norocul ti-l faci singur, asa cum si alegerile tin de tine si nu treb gandite prestabilit, ca retetele universale nu functioneaza. Dupa principiul think global, act local .
Viata e produsul alegerilor noastre, nu un destin scris in stele, in palma, etc. Desi e la prima mana e normal sa crezi asa, mai ales ca poti sa atribui incepand cu faptul ca te-ai nascut in Romania, ca parintii au sau nu bani, sa atribui tot destinului. E usor si tu nu ai nevoie de batai de cap.
Alegerile noastre sunt ceea ce ne definesc. Si in lume, dar mai ales, in fata noastra. Daca eu aleg asta, pai ASTA imi asum si stiu ca ASTA va spune ceva despre mine. Atunci sau dupa. De multe ori, mai intai trebuie sa fim noi pregatiti pentru alegerile noastre si apoi altii. Daca noi nu le intelegem si le luam in virtutea inertiei, apoi nici altii nu le vor intelege si vom ajunge ca alegerile sa nu zica NIMIC despre noi sau sa zica TOTUL.
Am gandit, am scris si am ales sa fie un post cliseistic si heirupist
Cred ca in ultimul timp devin din ce in ce mai mult un fel de adrenalin junkie. In cele mai diferite sensuri. Ma refer si la nevoia pe care o resimt de a ma arunca cu parasuta din primul avion, de a merge cu o viteza incredibila si de a ma da pe o roata, dar si la nevoia de a ma afla constant intr-o stare de nestare si surescitare fizica si psihica.
Am o energie debordanta, nici cand stau, nu stau de fapt. Suna complicat, stiu. Pe lumea asta exista oameni simpli si complicati. In general, cei complicati nu pot fi cititi usor, isi complica viata tocmai pentru a o trai la maxim, se bucura intens de orice experienta si au o sete de cunoastere care cu greu poate fi stapanita. Si apoi mai este controlul. Mi se spus ca sunt control freak, va explic mai jos de ce sunt de acord .
Cred ca am devenit dependenta de un anumit “rush” al vietii care ma inconjoara. Nu pot sa stau locului si mereu ma suprasolicit. Sunt si traiesc un “bazdac” continuu. Poate si de aici poreclele Musonica sau Duracell.
Lasand la o parte definitiile comune pentru un adrenaline junkie (indeplinite oricum) mi-am dat seama dintr-o discutie cu o prietena, ca mai exista si forme mai subtile ale acestui “fenomen”. Sunt forme evidentiate in comportamentul de zi cu zi, dar in acelasi timp subtile si extraodinare.
Avem tendinta de a crea complicatii, scenarii sau interpretari ale unor crize sau persoane, facute constient sau inconstient. Pentru ca avem nevoie sa “figure things out”, sa ne ambalam tocmai pentru a declansa in minte si corp un fel “rush” caracterizat prin stres, excitare si iesire din cotidian, de dragul de a face lucrurile altfel…Am realizat ca exista o nevoie continua de provocare, fie data de persoane, fie de experiente “who/which keep us going and alive”.
Fizic, din prea multa energie, ma ambalez repede, imi asum riscuri. Uneori cred ca ar trebui sa iau cursuri de anger management si sa practic free running in loc de sala sau aerobic.
Din fericire, traim intr-o societate competitiva care acum valorifica acest gen de comportament. Te face mai eficient, alert si constient de sine si cu randament mai mare. In plus, din ce in ce mai multa lume incearca sa armonizeze stilul “de birou” cu stilul “after work” prin activitati cat mai diferite, care ii pot oferi sentimentul ca duce o alta viata, care il energizeaza si ii da puterea si creativitatea zilnica.
Cred ca oamenii “complicati si adrenalin junkies” prezinta si un soi de teama de necunoscut tocmai prin dorinta de a cunoaste cat mai mult … din necunoscut. Suna paradoxal, dar chiar aici se manifesta controlul. Decat sa vina necunoscutul peste tine, mai bine te intalnesti tu cu el, in termenii tai. In societatea de astazi, toti suntem adrenalin junkies intr-un fel sau altul, in final fiind doar o problema de gradare.
Stiati ca frica de ziua de Vineri 13 se numeste paraskavedekatriafobie? via Wiki.
Eu nu cred in cifra 13 ghinionista, 3 ceasuri rele, pisici, preoti, ploaie la nunta, canale cu 6 gauri (no offense piciuleee) sau alte parascovenii de superstitii. Sunt irationale si inventate de societate pentru a justifica anumite lucruri, sunt subiective si cateodata ma intreb ce sens au, cum s-au format…adica de ce 13 si nu 17, de ce 4 gauri norocoase la canal si nu 3, de ce sa nu treci pe sub scara.. etc?
Poate daca as analiza serios treaba asta, as putea sa gasesc cate o superstitie pentru aproape orice activitate, mai ales moderna – mers cu masina, deschis calculator cum ar fi sa rezisti macar o zi trebuind sa respecti toate supersitiile care iti ies in cale, sa ocolesti toate canalele, sa mananci cu stanga nu cu dreapta, sa nu urci cu liftul martea?
Stiu ca vin din stramosi si folclor ca sa zic asa, ca daca agatai ceva la geam, de ex, te ferea de rele…atunci care e diferenta intre o superstitie, credinta (intr-un totem sau divinitate), statuie sau simple cuvinte de genul ordinului (nu-mi mai amintesc cui) de a zice “God bless you” cand cineva stranuta ca sa impiedice raspandirea bolii? Toata lumea e plina de obiceiuri, randuieli si conventii pe care nu stam sa le dezbatem, ci pur si simplu le adoptam.
Unde mai pun ca, mai nou, daca cineva stranuta nu trebuie sa mai zici nimic, sa te faci ca nici nu ai observat-dupa Codul Bunelor Maniere. Iar eu, daca cineva stranuta langa mine, mi-a intrat in reflex sa ii zic hai sanatate! chef! noroc!…
Desi nu cred si nu respect nicio superstitie conventionala, mi se intampla constant un lucru si mai ciudat…cateodata ma surprind impunandu-mi o “superstitie/idee” bizara, da chiar de tot rasul..adica ceva de genul: nu calca dungile dintre dalele de beton sau placile de faianta mari ca se intampla sa aluneci cand urci scara rulanta, daca nimeresc sa ma asez pe scaunul 3, inseamna ca fac bine la examen, pe ideea daca x, atunci se intampla y. e funny si ma bufneste rasul pe moment de ce imi trece prin cap si la ce ma pot gandi, dar tot nu ma las! consider ca daca aia m-a traznit pe mine atunci sa gandesc, mai bine ma ascult si fac cum imi zic eu, o stii creierasul meu ce-o stii
Anyway, nu sunt superstitioasa, da? macar daca sunt, sunt originala! Ziua de vineri 13 nu are nicio legatura cu mine, dar daca totusi mi se va intampla ceva nasol, e ca am dat drumul la radio dimineata mai tarziu si era Dobro bolnav de ex, ca nu am coborat/urcat scarile cate doua, nu ca ar fi vineri 13!
Vineri 13 in ultimul timp a fost foarte productiv: filmul de-a dreptul horror din toate pct de vedere “Friday the 13th” , magazinele de emo aferente cu promotii in ziua asta si, mai nou – campanii de ambient marketing. via
Din ciclul “Vineri 13″, Publicis Elvetia s-a gandit sa profite la maxim si sa genereze buzz pentru o firma de asigurari folosindu-se perfect de legatura intre ce poti pati intr-o zi nefasta ca asta si cum te poti proteja…sort of.
Au impanzit o strada cu ghivece de flori cazute de la balcoanele blocurilor, cu mesajul “Today is Friday the 13th. Are you well insured? Zurich. Because change happens” + o carte de vizita a unui agent de asigurari care avea firma in apropiere.
Am avut saptamana asta niste revelatii: am realizat ca au loc atatea schimbari in jurul meu, ca exista tot atatea semne de maturizare din partea mea si a celorlati prin faptul ca simt atatea diferente intre generatii, intre stiluri si asteptari de (la) viata. Am trecut prin sentimente de depasire, melancolie, apreciere, admiratie si fericire la compatimire. De vreme ce “nu stiu altii cum sunt” a devenit asa un cliseu, ce bine pica sa il folosesc acum..
So, nu stiu altii cum sunt, dar zilele trecute, in urma unei discutii cu prietena Miu Miu aka Alinuta, am realizat subit urmatoarele: ca mi-e dor de copilarie, ca mi-e dor de perioada cand nu aveam nicio grija decat saritul gardului de la liceu ca sa chiulesc si ca mi-e dor de tinutul scaunului in amfiteatru in facultate si de grupul “fetelor cu caiet mecanic”.
Amintirea copilariei este atat de vie si roz, incat ieri noapte am visat cele mai frumoase momente, de parca fiecare clipa a iesit la suprafata si am realizat cat de repede a trecut timpul si ca as mai vrea sa copilaresc cat mai mult, sa nu ma maturizez si sa opresc timpul.
Acum cateva luni vroiam sa plec in afara la master, eram hotarata. Stiam ca nu m-as duce sa invat mai mult decat as invata aici, ci sa ma distrez, sa imi fac prieteni noi si sa mai copilaresc un pic, sa imping cat mai incolo in timp maturizarea, grijile jobului si ale real life-ului. M-am sucit din motive evidente, am revenit un pic cu picioarele pe pamant ca deh, cica era timpul…
Dar inca continui sa fac lucruri care, in mod evident, sa imi ofere satisfactia ca am mai impins un pic timpul maturizarii depline, ca sunt libera in gandire si vise, ca fac ceea ce fac din placere, ca am prieteni iubitori cat pentru o viata, ca ma distrez mai mult decat ar trebui poate, ca profit de timp la maxim.
Trebuie sa recunosc ca in multe privinte ale vietii mele sunt hedonista si nu gasesc nimic peiorativ in asta. Sunt de parere ca oamenii au inceput sa duca in general o viata mult prea materialista, orientata catre un utilitarism extrem, care duce la uniformizare si depersonalizare si nu sunt de acord cu asta. De ce sa iti ignori si negi anumite placeri care te individualizeaza, doar pentru ca asa este ..mai bine sau asa iti va fi ..mai bine intr-un viitor nedefinit?
Nu mai avem timp fizic de noi, timp de joaca, timp de copilarie, timp … de imediat, ci mereu trebuie sa ai in minte doar viitorul, cu riscul sa nu mai traiesti deloc in prezent. E normal ca trebuie sa ai in considerare si viitorul, dar de cele mai multe ori uiti sa te bucuri de ce iti poate oferi prezentul.
Daca e ceva ce am invatat din experientele de anul trecut (unele bune, altele rele, dar care au condus la bine ca am stiut sa traiesc in prezent cand a trebuit) este ca e bine sa apreciem, sa ne bucuram si sa traim la maxim fiecare clipa, sa cautam sa castigam din fiecare experienta si sa credem mereu ca ceva rau va duce la ceva bun. Aici intervine hedonismul: oricat de multe lucruri ti se par nedrepte, gresite, etc, cauta sa scoti mereu ceva bun, care sa iti aduca placere si satisfactie, ca nu cumva acea experienta sa se iroseasca si sa te iroseasca. Un lucru e bun pentru ca il faci si tu sa fie bun, depinde doar din ce unghi il privesti.
Acum realizez ca sun ca un guide book americanesc si cliseist, dar e probat, analizat si acum – dat mai departe.
Anyway…am deviat de la subiect. Vroiam sa zic de copilarie, de ce imi aduc eu aminte cu placere, lucruri despre care atunci cand vorbesc, mereu ma trezesc ca imi lasa un zambet larg pe fata si o privire tampa de copil cretin.
Sigur ati observat cat de mult s-a schimbat lumea, iar eu cel mai mult mi-am dat seama din lumea reflectata prin copii din ziua de azi. Nu vreau sa sun ca o baba, dar senzatia mea este ca nu mai stiu sa se bucure cu adevarat de anii copilariei, nu mai trec prin toate etapele si pierd toata distractia veritabila a copilariei. Nu pot sa zic ca eu imi aduc aminte chestii rele din perioada comunismului ca eram mica si oricum familia mea era ok. Ceva de genul ca stateam la cozi la lapte de ex, dar si acasa aveam portocale si masinute pe telecomanda. Deci oricum nu ma plang. Dar nu vorbesc de distractiile astea, ci de distractiile ieftine, care nu te costau nimic si ofereau tot. Am fost un copil nastrusnic, saream imediat unde era vorba de 10 10 gardiana 10, tara tara vrem ostasi, ratele si vanatorii, frunza si de-a v-ati ascunselea sau leapsa pe coco. Ma jucam cot la cot cu baietii fotbal in spatele blocului sau bidonasul si, consecinta – niste genunchi de baietoi, cu julituri peste tot si maini rupte la lapte gros. Acum copii se joaca FIFA pe PSP/Wii/PC/XBOX si altele. Daca intrebi un copil de 10 ani cum se joaca Frunza se uita la tine crucis si se duce acasa, cauta pe Google si apoi intra linistit in retea si joaca Counter. Zona blocului meu este impanzita de copii. Acum ceva ani toata lumea iese in fata/spatele blocului si se juca, faceam cazemate din zapada, intindeam patura si ne jucam. Sau altii, ca mine, faceau cornete si tevi si alergau betivii de la scara cealalta cu liftul…Acum nu e nici tipenie de copil la joaca, nici macar in weekend sau vara. E trist.
Tin minte cum ma bucuram la Tropicana sau TEC si ciocolata Africana. Am mai prins si gumele Brooklyn si Turbo, care mestecai pana maine cauciucul ala, luai in prostie gume, doar doar sa iti cada surpriza pe care nu o aveai. Faceam colectii de surprize si schimburi, acum se dau la schimb cheat-uri de GTA sau mai stiu eu ce alt joc. Gaseam cele mai ciudate locuri sa ne ascundem, tabaram in tractor la Cami (:)) si ne ascundeam si atasam pe flancuri, avand avantajul inaltimii ) acum luptele se dau cu orci, printese virtuale si altele, pentru resurse si teritorii.
Nici nu se mai aud rasete sub balcon la mine – inainte se strangeau aici copii vara pe patura-, acum isi spun doar LOL pe mess si cu asta basta, invata messu inainte sa invete sa scrie. Noi ne ceream prietenia, mergeam la bairam sau chefuri si ascultam si bluesuri..ne uitam la desene rusesti si bulgaresti, parca aveau sens, desene cu globule albe si rosii, educative acum sunt niste prostii violente si dublate, ca nu cumva sa solicite si mai mult…mergeam la film la Luceafarul si Favorit, imi amintesc si acum ce emotii m-au trecut cand am vazut Titanicul la Favorit.
E trist si imi pare rau ca nu simt si ei copilaria veritabila, buba facuta la lapte gros, apa diluata de la TEC, ci doar febra musculara la degete de la joystick. Nu mai stiu sa aprecieze si sa evalueze. E normal sa vrei ca odrasla ta sa nu treaca prin neajunsurile tale si sa fie totul mai simplu pentru ea, dar chiar atat de simplu?!
Am ajuns la concluzia ca totul se intampla cu un motiv, iar prin acest “intamplat” evoluam si invatam. Exista zile cand nu se anunta nimic monumental, dar pana la sfarsitul zilei iti dai seama ca mare parte din cum iti imaginai ca vei fi in acea zi nu esti si ca toate sentimentele pe care ar “trebui” sa le tii, dau pe dinafara cand te astepti mai putin. Dar fix atunci cand astepti sa-ti dai un raspuns cel mai mult.
Imi era dor de sentimentul placut si demult uitat de “nu-mi vine sa cred”, de fiori si de intensitatea trairilor si atingerilor, de a avea “special” si de a recunoaste ca e real si ca a fost mereu acolo si ca poate fi si de acum inainte.
Oare avem nevoie de distanta ca sa devenim mai apropiati, si sa redescoperim sentimentul de “nu-mi vine sa cred” si ca fac “ceea ce trebuie” care e egal cu “ceea ce simti”? Sa realizezi ca a gresi si a da cu piciorul o data e omeneste, dar daca o faci a doua oara e prosteste? Sa realizezi ca te-au incercat sentimente in momente cand totul era la fel, dar totusi atat de diferit?
Atunci cand totul devine si revine natural si chiar mai mult peste cum ti-ai imaginat vreodata ca va fi acel moment, atunci nu mai e scary. Pentru ca fie totul e natural, fie complicat, fie scary, fie scary de cat de complicat, natural si real e!!
E mai frumos natural, intens, dar complicat sau cand alegi the easy way…out? Daca dragostea nu ar fi atat de inexplicabila, imprevizibila si fascinanta, fructele nu i-ar mai fi atat de dulci si nu ne-ar da peste cap atunci cand ne asteptam cel mai putin, dar cand simtim cel mai mult!
Ne aflam singuri raspunsurile cand dam atentie sentimentelor cand ele chiar vor sa ne spuna ceva si suntem pregatiti sa auzim si sa nu mai ignoram ce au de zis.
Dupa un drum destul de lung strabatut singura…am ajuns la Jurilovca, punct de intalnire. Parcat masina la soare si platit pentru asta, negasit toaleta, dar gasit barcuta sa ne duca la Gura Portitei. Drum de o ora, pe lacul Razim. Exista bacul oficial, cu orar stabilit sau se poate lua vaporas particular, pret negociabil, in functie de cate persoane sunt si de disperarea grupului de a ajunge la Portita. Gura Portitei este o limba de nisip intre Marea Neagra si complexul lagunar Razim-Sinoe, cel mai frumos loc de pe litoralul romanesc dupa parerea mea.
Gura Portitei e cum era Vama acum ceva ani buni. Oameni prietenosi, cu sentimentul ca daca ai venit acolo “esti de-al lor”, sentiment de care imi era dor. Nimeni nu deranjeaza pe nimeni, toti eram la “Portita” si eram egali. Impartasim aceeasi mare, acelasi cer, aceeasi plaja, acelasi miracol din cer si apa, acelasi foc de tabara. Dupa “stilul” Croatia, imi era dor de cort, de o libertate “deosebita”, de rasaritul din mare, de liniste si de nevoia de a-mi auzi si intelege gandurile.
Este singura plaja pe care am vazut-o cu atatea scoici intacte si melci mari. Apa e curata, iar daca vantul bate dinspre mare, nu sunt nici tantari. In 4 zile nu am folosit deloc spray-ul pentru tantari, dar sa ziceam ca am avut noroc. La Gura Portitei nu gasesti “colorata maine-i gata”, nici “hai la porumb fiert” sau “namol de Techirghiol”, nici buticuri de gogosi. Pentru cazare, exista 3 optiuni: vila de 3 stele, casute pe plaja si cort. Cort daca e e bine sa fie intarit si intins bine din cauza vantului si pus mai departe un pic de mal. Plaja naturala de la Portita poate oferi surprize. Asta dupa propria experienta si alte relatari. Cu mancarea nu exista probleme mari, poti veni cu carne si cumpara si peste si face gratar pe plaja sau se poate manca la terasele din port. Bautura e o problema spinoasa. Trebuie carate baxuri din Jurilovca. Acolo e scumpa, de ex o sticla de apa la 0,5 e 4 ron. Ah..si nu exista altfel de sticle, doar la 0,5.Un mare avantaj il reprezinta cele 2 bai pe plaja, cu apa calda non-stop si gratis, nu ca-n Vama.
Sambata noaptea un mare foc de tabara pe plaja complexului anunta concertul de lipovence. Muzica, dans, voie buna. Nu mai auzisem muzica lor, dar este de-a dreptul fermecatoare. Toata plaja este prezenta si este chiar un spectacol fain si nu trebuie ratat.
Daca ajungeti la Gura Portiei, trebuie sa faceti baie noaptea. Ceea ce veti experimenta este spectaculos si destul de greu de exprimat in cuvinte, chiar si pentru mine. Luna rasare tarziu in noapte, iar cerul e plin de stele. In 3 nopti am vazut vreo 5 stele cazatoare si tot atatea dorinte mi-am pus. Pare ca cerul pica pe tine de greutatea atator stele. Cand am intrat pentru prima data in marea fosforescenta am crezut ca sunt intr-o poveste sau intr-un vis si inot prin lumina, printre stelele cazute din cer in mare! Aveam senzatia ca erau prea multe stele pe cer de cadeau in apa…este ceva fabulos sa ai tot corpul invaluit in lumina si sa iti faci loc printre “stele”… Impresionata profund, m-am documentat si am aflat ca fenomenul este denumit “lumanarea de mare” si este produs de planta Noctiluca miliaris.
Gura Portitei este un loc liber si prin de miracole, unde totul iti pare un vis din care nu iti mai doresti sa te trezesti. Parca timpul a ramas in loc cand te uiti la cer si cand intri in apa noaptea si inoti printre “stele”. Conteaza doar ceea ce e atunci si acolo si nimeni nu iti poate altera acel moment si sentiment cosmic de regasire, uitare si intensitate actuala. Am trait momente deosebite si am avut ocazia sa mai invat ceva despre asteptari, limite, dorinte, despre cum dau de gandit si cum “vad specialul” in oameni. M-am autocunoscut la intersectia cunoasterii altora. Experienta o voi purta mereu in suflet. Abia astept sa ma reintorc.
Ma gandesc de cateva zile la soarta romantismului si in ce s-a transformat el acum. Chiar nu ne mai putem bucura de un sms imprevizibil, de o invitatie la film, de un rasarit de soare, de declaratii naive despre viitor si de o floarea soarelui de pe camp in loc de mult prea uzatii trandafiri?
Observ ca in ultima vreme, insetata de sirop, am inceput sa mi-l doresc din nou. Sa ma bucur de el si sa citesc in orice coincidenta un semn, o interpretare care asteapta sa fie data.
Oare romantismul se practica doar in cupluri sudate, care vor sa impresioneze sau sa se recucereasca si il folosesc ca metoda de “hai sa rupem rutina”? El nu mai poate fi folosit ca metoda de a cuceri pe cineva pentru ca pur si simplu nu mai stim sa reactionam? Exista mereu raspunsul “vai ce dragut e…” si apoi blank total. De ce sa nu existe si privirea pierduta, mandra si plutitoare, piciorul ridicat si sarutul de recunostinta ? De cele mai multe ori reactionam la fel ca atunci cand vedem un catel dragut pe strada.
Nu mai suntem construiti sa ne bucuram de romantism. Eu am realizat ca imi doresc sa incerc din nou din “prajiturile insiropate”, de feelingul pierdut si imprastiat. Pentru scurt timp am reinvatat ce inseamna sa ma bucur din nou de culorile marii si nisipul pieptanat la rasarit, de sezlongurile ude, de bomboanele cu ciocolata si de videoclipuri Themed rain de pe VH1. Momente ca astea iti dau sentimentul ca le ai si le poti cuceri pe toate printr-un zambet, o amintire, un dans, o melodie.
Am realizat ca mi s-a facut dor de coincidente, de scrisori si sms in care nu spui nimic, dar spui totul, de scrapbook cadou, de colier facut din scoici, de cort si tequila, de poze drept martisor, de inghetata cu capsuni si cu 2 lingurite, de muzica ce trezeste amintiri, de momente number one fan, de filme romantice in pat, bluesuri la partyuri, dansuri perfecte de cuplu, de buchete prinse, de dimineti mahmure in vama, inel de piele, wish book, de plecari spre destinatii izolate si rupte de lume..
De ce e asa de dificil sa fii romantic sau sa primesti romantism? Acum totul pare siropos si nedigerabil. De ce totul trebuie sa fie …conformist? Pana si daca spui ca esti o persoana romantica, romantic suna urat, invechit si ciudat, ceea de care ar trebui sa ne ferim ca ni se apleaca ca dupa o masa copioasa. De ce preferam rush life-ul si viata fara dulcegarii, iar cand suntem pusi in situatia de a fi romantici nu stim cum sa ne comportam, ne blocam si ni se pare corny, ne uitam in stanga si dreapta la metrou sau in parcare sa vedem daca nu cumva a vazut cineva cum ne-am inrosit. Nu mai suntem dispusi sa acceptam nimic din ceea ce ne-ar face vulnerabili si sensibili.
Acum, cand intalnesti o persoana, nici nu discuti prea multe fata in fata, ci ii ceri id de messenger si, eventual, un numar de telefon. Ne ascundem in fata unei realitati care ne permite sa ne ascundem. In loc de zambet strengaresc si imperfect ne multumim cu un smiley, cu mistouri si linkuri in loc de declaratii si reactii…acest gen de relationare are farmecul lui, dar nu poti comprima realitatea la doar atat..nu poti comprima o personalitate la reactii prestabilite. Se incurajeaza comoditatea si intimitatea extrema. Eu tind sa atribui o utilitate superficiala si naiva. E frumos la inceput, iti permite sa descoperi o persoana, iti da imboldul de a vrea mai mult si de a o cunoaste cu adevarat. Asta imi place. Pregateste terenul si suscita interesul..e ca o felie de tort, de la care mananci ce iti place mai putin intai, ca sa lasi la urma ce-i mai bun.
Lumea se ascunde prea mult, eu nu pot sa vorbesc despre mine si despre lucruri importante mie fara sa privesc o persoana in ochi. Reactie, mimica, atentie, sinceritate. Nu trebuie sa fie un joc artificial, care iti permite sa joci atatea caratere. Trebuie sa fie un joc care sa iti permite sa te joci…doar pe tine, asa cum te arati tu lumii. Iar romantismul despre asta e vorba. Despre cum esti tu in preajma celuilat. Cu perfectiune si imperfectiune, cu rabdare si nerabdare, previzibil si imprevizibil.
Ce trebuie sa faci pentru ca o relatie sa dureze? Ce deosebeste o relatie de o relatie one of a kind?
De ce lumea considera obisnuinta a fi ceva rau? De ce nu poate fi o etapa?
Eh, ii si auzi pe multi care spun ca de fapt nu iubesti, “esti obisnuit”! WTF?
E logic sa te obisnuiesti langa cineva. De cand se considera asta a fi ceva rau? De ce oamenii ii dau asa o nuanta peiorativa acestui cuvant care pana la urma exprima o realitate care da, uneori nu ne convine, dar este cat se poate de veridica. Dupa un timp te obisnuiesti. E in natura oamenilor sa faca la fel CE LE PLACE si CE II FACE SA SE SIMTA BINA SI SA FIE “EI”.
Intr-o relatie e la fel. Nu poti avea mereu fluturasii de inceput. Fluturasii se transforma in siguranta. Ajungi sa te cunosti, sa va cunoasteti, iar dragostea devine o stare permanenta, neperceptibila. Dupa mult timp dragostea nu dispare neaparat, dar probabil ca a disparut capacitatea mintii de a o percepe.
Nu iti poti explica un asa sentiment print-un cuvant mai uzat si mai prost inteles ca “obisnuinta”.
Cel mai greu e sa dezobisnuiesti nu de persoana neaparat, ci de ajutorul dat de acea persoana, de cum te simti si ce faceati impreuna. Stiai ca poti conta pe cineva si cand te trezesti fara ajutorul cuiva – atunci te loveste.
E un sentiment ciudat, de nedefinit. Cand reusesti sa termini ceva fara ajutorul cuiva, te simti bine ca ai reusit singura. Ca esti independenta. Esti multumita de sine, dar tot lipseste ceva. Lipseste acel ceva alaturi de care sa te bucuri de succesul tau. Si invers e la fel.
Da, esti OBISNUIT cu ceva si cineva. De ce sa ne fie frica sa folosim cuvantul asta?
Asa cum esti obisnuit sa bei cafea cu lapte in fiecare dimineata si nu e privita rau obisnuinta asta! Si la un moment dat iti e dor de obisnuita!
Principii vechi: “Nu face ce tie nu-ti place” si“Invata din orice experienta, nu regreta nimic”
Principii noi “Lasa-i pe altii sa invete din experientele tale si fii ok cu asta”
Perspective de viata noi
Locuri noi de hang out
Daca e sa spun ceva care am invatat in perioada asta, e ca am invatat sa apreciez mai mult prietenia. Una dintre concluzii. Alta concluzie ar mai fi comunicarea. Desi vorbesc mult, acum am vorbit si mai mult. Si m-a ajutat, m-am eliberat. Prietenii sunt aici sa te asculte. Nu neaparat pentru sfaturi. Ca pana la urma, tot tu stii cel mai bine.
Tot pe tine te asculti in ultima instanta. Dar daca vorbesti, iti dai si singur raspunsul. Pe care credeai ca nu il ai.
Nu credeam in faze dintr-astea ..de prin filme adunate, dar am invatat pe pielea mea.
M-am schimbat prin oamenii care m-au inconjurat si care ma inconjoara acum. Am iesit un pic sa ma privesc din afara si am realizat si am tras niste concluzii. Principiul meu dupa care m-am ghidat toata viata de pana acum e ca trebuie sa inveti ceva din orice. Din orice experienta, ori om. Fie ca inveti ceva despre tine, fie ca inveti despre altii si raportezi la tine.
Am realizat ca am ajuns sa fiu un “case study” pentru apropiati. E pe principiu “Sprite”. Cum invat eu de la altii, asa invata si altii de la mine. Nu e ceva de care sa te rusinezi. E pur si simplu a fact of life. Ti-a venit si tie randul. Si e placut. E un sentiment ciudat la inceput, placut dupa, mai ales cand iti dai seama de el asa cum mi-am dat eu. Ce fain e sa te analizezi pe tine, sa te compari pana sa ii compari pe ceilalti.
Eu am aflat cum sunt eu, ce vreau eu. Si e prima data. Am aflat ce imi place si ce trebuie sa moderez, nu am zis sa schimb. Cred ca fiecare ar trebui sa aiba momentul asta. Pana sa ii judece pe altii, sa se judece pe sine.
Poti sa ii asculti pe altii vorbin despre tine cat vrei tu, dar cel mai mult conteaza parerea ta despre tine, your own review. Esti cel mai bun critic si cel mai tare fan al tau!
E mult de povestit si aratat, o sa vedeti si o sa intelegeti atunci de ce mi-a luat atat de mult sa imi fac curaj.
